Am stat putin si-am cantarit, inainte de a lua decizia de a posta,aici, "scrisoarea Ioanei" din cartea "Intreaba-ma orice" a Mihaelei Radulescu. Randurile acestea sunt mult prea sensibile, mult prea frumoase, mult peste orice imaginatie simplista ar putea scorni; eu le consider,fara teama ca exagerez, PERFECTE. Si-mi e atat de greu, cateodata, sa ma regasesc in ele atat de usor...
"Stii, noi paream c-am (re)inventat iubirea pura, adevarata. La noi parea perfect totul, in cel mai imperfect context. Ochii mei, atat de indragostiti de tine vedeau cea mai frumoasa relatie dintre un barbat si o femeie, cea mai interesanta si seducatoare potrivire. Am ajuns la fel ca toti ceilalti. Raniti, chinuiti, macinati de intrebari, enervati de reactii... Eram femeia cea mai iubita, asa-mi spunea sufletul plin de tine. Erai barbatul cel mai minunat pe care l-am intalnit vreodata, cu tot ce insemni tu, cu tot ce contii, cu toate contururile tale perfecte si cu tot interiorul pe care credeam ca-l il stapanesc, ca e al meu, numai al meu. Am ajuns inca o femeie ranita, dezamagita, speriata de ce urmeaza sa simta... Ai ajuns inca un barbat banal, care nu poate iubi si care mereu isi dezamageste femeia, iubind-o dupa ritualul lui de burlac prea multa vreme, laolalta cu altele.
Ne moare dragostea asta minunata si nu stiu ce sa fac. Nu mai stiu cine sa fiu ca sa-ti plac. Nu stiu sa iubesc ca-ntr-o iubire defecta si schioapa, unde inertia te duce oricat de departe si obisnuita te inchide intr-o fiinta mult mai putin performanta si mai buna decat esti de fapt.Si mult mai putin frumoasa...Nu mai stiu cum ar fi sa traiesc fara tine si fara ce simt pentru tine. Nu mai stiu cum ar arata ochii mei, dimineata, cand n-ar da de tine pe perna cealalta si nu mai stiu sa fac omleta doar din doua oua... Si aparatul de cafea, care face mereu doua cafele....
Am pornit de la nimic, aparent, in starea asta mociloasa. Dar, de fapt, s-au tot ajezat straturi de mizerii, de indoieli, neincredere si dezamagire. Si probabil ca abia acum ma sufoc de-adevaratelea. Functionam ciudat, cateodata, iar daca asta e o ciudatenie a femeilor, atunci o am si eu. Am trait exclusiv pentru tine, de cand te stiu. Am venit dupa tine mereu, am iesit cu prietenii tai mereu, am fost acolo, langa tine, de cate ori am simtit ca ai reala nevoie. Am fost femeia ta, cum nu stiu cate alte femei au fost ale altui barbat, refuzat si simplul gand de a fi cu altcineva. Am facut lucruri pentru noi, am infruntat oameni pentru noi, am plecat de atatea ori din lumea mea si....m-am trezit singura, nu numai dupa visul de azi-noapte ci asa, dintr-odata. E atat de aiurea sa nu-l mai poti crede pe iubitul tau, sa nu mai stii cand iti spune adevarul si cand te insala, sa nu poti avea masura iubirii lui decat cat ii esti in brate....
Cred ca trebuie sa ne alegem finalul. Am tot carpit bucati si la mine se tot rupe firul asta. Asa-mi doresc sa tine, de-as pune bucati din mine, la propriu, dar cred ca tot n-ar fi de ajuns. E ceva in tine care nu ne lasa sa fi impreuna. E ceva in iubirea ta, care nu seamana cu a mea. Tu inca n-ai intalnit iubirea vietii tale. Eu da. De aici, poate, desincronizarea.
Esti minunat cand esti al meu. Esti iubirea vietii mele, cand ma uit in urma. Doar ca nu stiu cine esti cand ma uit inainte...Credeam ca tu esti tot restul vietii mele.
Atat."
