We all need (at least) one HERO

        Mare parte a anului trecut am petrecut-o cautand informatii si documentandu-ma despre mit, despre eroi, despre nevoia noastra acuta de a crede cu tarie in cineva care sa poata oferi omului protectie si siguranta si sa transforme lumea intr-un loc mai  bun. Acest research nu a fost rezultatul vreunei  pasiuni nebune pentru domeniul in cauza, ci pentru ca situatia a fost de asa natura incat lucrarea mea de licenta a trebuit sa fie dedicata reactualizarii mitului eroului in cultura media. 

       O tema, pe care am privit-o initial cu ostilitate, a ajuns sa ma indragosteasca atat de tare de o lume pe care o ignorasem pana atunci cu indarjire: lumea comics-urilor! Yup, am descoperit ca e fascinanta, jur!

Marvel este unul dintre colosii acestui univers, producator al unor personaje-eroi care surprind si satisfac intocmai acea nevoie de securitate de care vorbeam la inceput, si da, reuseste sa faca asta intr-o varianta actualizata si conectata complet la societatea actuala. Asa am facut cunostinta cu supereroii. De la patriotul Captain America si pana la arogantul carismatic Iron Man, toate personajele sunt speciale si, daca reusim sa privim dincolo de perdeaua actiunii pe care multi ignoranti ( printre care m-am numarat si eu pana anul trecut) o considera "trasa de par", vom reusi sa invatam o groaza de chestii misto. Ceea ce mie mi-a placut cel mai mult la lumea supereroilor este faptul ca iti ofera posibilitatea sa te identifici cu oricare din ei, traind actiunea si misiunile sale si visand ca si tu poti, oricand, sa salvezi oameni si sa alungi raul (mda, perspectiva feminina, stiu, stiu!) sau...macar sa le fii martor acestor intamplari.  Mai mult, pe langa filmele dedicate fiecarui personaj nascut in comics, Marvel a reusit o treaba geniala in 2012: pelicula "The Avengers". Toti supereroii Marvel in acelasi loc, in numele unei misiuni comune.... Yup, nebunie curata! Dincolo de replicile savuroase ale deja cunoscutelor personaje si dincolo de actiunea in sine- extrem de captivanta, am regasit o idee foarte tare si, in plus, educativa: aceea ca pana si supereroii au nevoie unii de ceilalti si ca, uneori, doar forta intregii echipe inseamna succes. 

          Pelicula a fost atat de bine primita de public, incat 2015 a adus pe marile ecrane o noua reuniune a Razbunatorilor, in noul film: The Avengers Age of Ultron. O noua poveste, o noua misiune, insa aceleasi personaje si acelasi scop: salvarea lumii. 

         M-am aflat printre fericitii care au avut ocazia sa vada primii filmul si, fara prea multe detalii care sa ma transforme in spoiler, o sa spun ca mi s-a parut supeeeerb! Actiunea este extrem de captivanta, iar schimbul de replici pastreaza aceeasi nota umoristica, facand deliciul publicului. Am remarcat ca, de aceasta data, regizorul a insistat destul de mult si pe latura sentimentala (si o sa vedeti voi de ce), totusi fara sa piarda din vedere axa principala, astfel incat misiunea razbunatorilor reuseste sa te tina cu sufletul la gura pe intreg parcursul filmului. O sa mai spun si ca apar noi personaje cu stofa de supereroi, dar nu o sa dau alte detalii :)

         Faptul ca filmul este 3D si, in plus, l-am putut vedea in sala proaspat relansata, Grand Ultra- din cadrul Grand Cinema & More Baneasa, au transformat experienta vizionarii intr-una completa. Asta pentru ca noua sala este dotata cu cel mai lat ecran de cinema din Romania (22, 5m) si scaune extreeem de confortabile inchise la culoare (ca si peretii de altfel) pentru a ajuta cinefilii sa patrunda mult mai bine in atmosfera filmului. Cel mai tare, insa, este sistemul audio Dolby Atmos, regasit aici in premiera pentru Romania. Prin intermediul sau, ai impresia ca sunetele prind viata, fiind un sistem capabil sa redea, simultan, pana la 128 de obiecte audio independente si permite pozitionarea foarte precisa a sunetelui in interiorul salii. Gata, ma opresc aici cu dezvaluirile, dati fuga la cinema si bucurati-va de film, ca tot e weekend! :)

Revedere

Un pervaz lat pe care asteptau o cana de ceai aburind, un pix, o foaie si firimiturile viselor toate. Nu ma aveam decat pe mine si era perfect. Afara ploua torential, cu tunete care rasunau odata cu bataile inimii mele si fulgere care-mi ardeau amintirile. As fi vrut sa iau pixul si sa incep sa scrijelesc cuvinte frumoase pe coala alba, imbibata de stropii ce s-au prelins de pe sticla geamului deschis, dar nu mi-am putut aduna gandurile. 

Simteam nevoia  sa stau  doar sa contemplu minunatia de afara si sa ma bucur de propria-mi companie. Pentru prima data, dupa foarte mult timp, simteam ca mi-a fost dor de mine, ca mi-am lipsit atat de tare....
Am inchis ochii si am zambit larg, iar sufletul mi-a zambit si el, complice- semn ca si eu i-am lipsit. 

Sufletul - pansament

         Povestea asta nu avea sa contina nimic spectaculos; si da, am stiut asta din prima clipa! Era genul de poveste menita sa-ti vindece ranile, dupa ce-ai cazut din inaltul fericirii. Da, stiam toate astea si am imbratisat-o ca pe o gura de aer proaspat, aruncandu-ma cu ochii inchisi, fara vreo asteptare, constienta ca sunt atat de rece, incat nu-mi poate fi atins niciun fir al sufletului.

          Era pentru prima oara cand imi era totuna daca sunt sau nu singura din peisaj, daca ii apar macar pentru un minut pe zi in minte, daca il fac sa viseze sau, din contra, daca il tin treaz. De fapt, nici nu mi-am pus vreo secunda intrebari despre el; de data asta, era randul meu sa contez, sa fiu propria-mi prioritate. Da, a fost o dorinta egoista, dar simteam nevoia sa-mi trag seva increderii dintr-o persoana din exterior...n-a fost greu, euforia momentului mi-a facut bine, iar el a inteles treaba asta, inca dinainte ca eu sa-mi dau seama, si si-a insusit rolul perfect. 

          N-a fost o alta mare iubire a vietii mele, n-a fost nici macar vreo pasiune de moment, a fost un simplu om de care nu m-am temut, un om pe care sufletul meu l-a devorat ca pe o carte bine scrisa, dar fara vreo esenta puternica, a carei persistenta sa-ti bantuie prin vise si sa-ti dea fiori. Cat timp sa fi trecut, oare?! un an, doi...trei? Nu mai stiu. In fond, nici nu conteaza asta....tot ce conteaza ca el a fost pansamentul ce mi-a vindecat sufletul atunci, pentru ca astazi sa-mi pot privi in ochi, din nou, propriile sentimente.

Amnezie

           Iti mai amintesti indiferenta cu care ne-am privit, minute-n sir si pentru ultima oara, stand pe pat cu fata sprijinita-n palme?! Pe fundal se auzea, mai mult ca un zgomot enervant, "kiss me hard before you go". 

Tot ce mi-as fi dorit era sa deschid usa si sa te privesc iesind, iesind din fiecare colt al lumii mele: din casa, din viata, din suflet si din amintire; dar n-am gasit puterea si am ramas asa....cu privirea si cu mintea goale, respirand mecanic aerul din camera unde plutea parfumul tau intepator, parfum ce imi zacea, inca, pe fiecare centimetrul al pielii. 

N-am stiut cum sa reactionez, n-aveam experienta si nici inima impietrita, asa cum o am acum; te-as fi pastrat, caci imi era indiferent daca impart singuratatea-n doi. 

           Chiar si astazi, ma mai surprind cautand sa aflu cu exactitate clipa in care tu ai plecat si eu am ramas. Imi tot scotocesc prin minte, fara rezultat. Oare care era expresia chipului tau de atunci si ce sentimente m-au cuprins dupa ce-ai inchis usa-n urma ta?! Nici nu mai stiu daca-ai trantit-o, daca ai iesit grabit sau ai iesit incet si apasat, asteptandu-ma, ca de fiecare data, sa vin sa te opresc. Si nici cum am gasit puterea sa n-o fac nu imi amintesc. Parca-am fost lovita de o amnezie crunta, atat de mare a fost durerea pe care, acum, creierul meu refuza sa o retraiasca. 

Tot ce imi amintesc se rezuma la schimbul rece de priviri de pe marginea patului si la faptul ca, astazi, numele tau imi e total indiferent.