Mergea visand pe strazi. Mergea tacuta. Desi vara venise, melancolia o stapanea cu o forta imensa.
Nu privea undeva anume caci goliciunea ochilor o trada; intreaga sa fiinta parea a fi rupta de lumea aceasta.
S-a oprit pe o banca aiurea, la-ntamplare si se lupta parca cu durerea, cu propria-i fiinta , cu intreaga sa viata….
Am vazut-o mai apoi plangand. Fiecare lacrima de-a sa parea ca-i lasa urma pe obraz; o urma usturator de adanca pare ca-si graveaza drumul catre barbie.
Suferinta ei m-a intristat. Am mers sa caut o banca mai aproape sa-i urmaresc tacerea….
Probabil pasii mei i-au atras atentia, caci m-a fixat apoi cu o privire demonica, o privire a carei goliciune era acum umpluta de un amestec inspaimantator de suferinta, ura, iubire , dorinta si razbunare; nu i-am putut rezista, mi-am mutat privirea cu repeziciune.
Nu stiam de ce, dar brusc am fost cuprinsa de o stare pe care inca nu mi-o pot explica… sau poate…
Inca mai cred ca acea privire mi-a transmis intreaga sa suferinta, pentru ca gesturile ei completau perfect ceea ce simteam si eu, mai nou.
Simteam cum inima imi bate cu putere, cum sufletul ma doare fara un motiv anume; eram posedata de imagini ce paraca-mi reveneau in amintire, desi era pentru intaia oara cand mi se infatisau.
Doi tineri isi promiteau iubire si mai apoi plangeau imbratisati.
Nu intelegeam nimic, desi simteam toata durerea cu care se impletea iubirea celor doi; eram eu, da, chiar eu eram aceea ce traia acea poveste, chiar daca fizic era fata de pe banca; eu eram cea care simtea ca turbeaza stiind ca urmeaza sa spuna “adio” iubirii adevarate!
Am inceput sa plang. Ma durea, nu era o durere fizica; nu era nici macar durerea mea, era o durere straina ce totusi ma acaparase.
In tot acest timp, “amintirea” imi oferea imagini haotice: tanara aceea s-a ridicat mecanic de pe banca cu fata schimonosita de durere. Am inceput sa tremur.
Baiatul trist, cu fata plansa, incerca cu disperare s-o opreasca, sperand totusi ca ceea ce i se intampla este doar un vis urat. Iubita sa, insa, pasea cu teama si totusi atat de apasat... parea ca lumea ei s-a rupt, universul sau a explodat si viata ii este doar un automatism. Cu toate astea, nimic n-o intorcea din drum.
Vedeam si traiam toate acestea, fara a avea vreo legatura nci eu cu ele, nici ele cu prezentul! Durerea, insa, era atat de reala atat de profunda, atat de…taioasa!
Deodata am simtit o mana rece pe umar. M-am intors brusc.
Tanara ce statea cu cateva minute in urma pe banca si, totodata, aparea in acele imagini ciudate era acum langa mine.
S-a apropiat de urechea mea si mi-a spus cu vocea stinsa:
“Mi-e dor de el!”
