marți, 2 iunie 2015

Povesti la ceas de seara...

E o noapte calda cu un cer curat si-o luna fabuloasa, din aceea de ne-am dori-o toate, cand credem cu naivitate in "ti-as da si luna de pe cer". Adaug un ranjet tamp, privind-o cu nesat si intrebandu-ma la ce mi-ar folosi si daca nu cumva ar fi mai bine sa ma tii in brate si s-o admiram impreuna, in timp ce visam c-am putea atinge stelele. 
Inca incerc sa aflu de ce avem asteptari asa mari de la ceilalti, de ce ne dorim si luna si soarele si libertatea celuilalt?! Singurul raspuns pe care mi-l pot da este acela ca suntem oameni si ne hranim cu povesti, caci in fond, asta este tot ce putem obtine si tot ce putem da la schimb. 
Ne nastem cu basme soptite in urechi, cu povesti care, mai apoi, ne raman in suflet si cred ca asta este si motivul pentru care incercam o viata-ntreaga sa traim un basm primit cadou. Nu-i rau, dar timpul trece, luna asta fuge la culcare dimineata si, cand soarele rasare, razele sale calde n-au forta sa ne mai fereasca de realitate, iar basmele se-ascund in strafundul inimii, lasandu-ne pe noi prizonieri ai noptii, pierduti printre iluzii. 
N-am gasit reteta echilibrului dintre basm si realitate, poate asta-i si motivul pentru care stau si-admir de doua ore cerul, dar mi-as dori s-o fac si descopar cum sa nu mai cer nimic de la tine, oricare ai fi acela- nici basmele sub clar de luna si nici sa-mi pui raze de soare in priviri! As vrea sa pot sa n-am nevoie, dar sunt om si am un suflet in care arde dorinta unui final de basm!