vineri, 25 octombrie 2013

De vorba cu timpul in gara lui Paler

Cum de niciodata nu am dat crezare expresiei "timpul le aranjeaza pe toate"?! din ignoranta poate....ori nu am fost niciodata pusa cu adevarat in situatia de a astepta precum Paler pe peronul garii. Ei bine, pana la urma, trebuia sa traiesc si eu asteptarea asta agonica, sa-i gust amarul... Finalul, pe care ma incapatanam sa-l refuz, nu e departe, il simt- imi sufla-n ceafa... nu poti, indiferent de cat de mult iti doresti, nu poti sa lupti cat pentru doi si pana la urma nici nu e etic: "de ce naibii sa tragi sa schimbi finalul povestirii, daca celalalt nu vrea?!".
 Acum astept urmatorul tren, in gara asta e groaznic de frig, sunt singura, iar toamna parca-i mai nemiloasa ca oricand. Si o sa-mi fie atat de greu: cum o sa imi urc singura tot bagajul asta de amintiri si sperante desarte.?!...nu am cum, sunt prea multe si nu erau doar pentru mine, erau pentru noi. Singura nu le pot urca si, in fond, ce rost mai are sa le iau cu mine?! o sa le las aici, sa le gaseasca alti innebuniti de speranta si oribiti de fericire.
Iar eu... ma intorc, pentru  nici nu stiu a cata oara, la-nteleptul Paler si il aud strigand din usa trenului ce tocmai poposeste-n gara: "Fetiţo, trenul a sosit, a tras la peron. Încotro doreşti să meargă? Spre care dintre visurile tale? Şi cine doreşti să fie pasageri?"

sâmbătă, 14 septembrie 2013

FE....ricire

Sunt un om fericit!
Da, sunt fericita! Nu stiu daca fericirea mea se naste din voluptatea tristetii sau din zambetele nascute din lacrimi, nu stiu nici ce e fericirea adevarata, nici cum s-o ating; nu stiu sa fiu perfecta, nu stiu nici daca perfectiunea se atinge, stiu insa ca se traieste...se traieste in cel mai imperfect context, in cel mai imperfect mod si in cea mai imperfecta stare, si asa, in cel mai imperfect fel, fara sa stiu daca fericirea ori perfectiunea exista...sunt perfect fericita. Sunt fericita cand ma privesc dezbracata de orgoliu si sperante, sunt fericita cand ochii sai ma mangaie cu cea mai imperfecta privire umana, sunt fericita cand trag vantul rece in piept si realizez ca traiesc, sunt fericita cand lacrimile imi ajung de pe obraj in coltul gurii si nasc zambete sarate, sunt fericita cand am in inima povesti adevarate mai frumoase decat cele scrise cu cerneala artificiala, sunt fericita cand sufletul meu pasteaza iubirea indiferent de forma ei....sunt fericita si zambesc, chiar si atunci cand simt cutite in inima, sunt fericita ca le simt cum imi sfarteca bucati din suflet, sunt fericita cand sarut cu patos gura durerii, sunt fericita cand imperfectiunea imi da iluzia bucuriei pe care gandul la perfectiune mi-o fura. Sunt fericita cand respir sentimente umane....

marți, 27 august 2013

Apogeul absolutului

S-a asezat pe pat, stia ca urmeaza sa traiasca mai profund decat si-a imaginat vreodata ca se poate trai; isi dorea tot si stia ca nu mai are nimic de pierdut, isi dorea sa sa se piarda si pe sine intr-un val de sentimente venite toate-odata.... era tot ce ar mai fi avut de trait; vulnerabilitatea o ajuta uneori sa uite de sine, dar nu si sa se piarda. In seara asta isi dorea sa atinga infinitul, iar el putea sa-i ofere asta. Uneori isi inchipuia cum e sa zboare, acum simtea ca e momentul sa fie lovita cu brutalitate de realitate. El a ajutat-o sa coboare in iad pentru ca, mai apoi, s-o ridice-n rai; era omul absolutului, nu stia asta despre sine, dar ea-l simtea, il traia si-l respira prin fiecare por, desi il ura cu disperare. Ura ii apropia in cea mai bolnava forma a simtirii....cat de mult il ura, ii simtea incompatibilitatea sufleteasca si, totusi, adora sa il urasca, sa il simta imbolnavind-o cu realitate. Povestea lor era imposibil de scris, putea fi doar traita...asa ca s-a decis sa se lasa prada firii, nu era al ei, dar il stapanea ca nimeni alta; atunci a aflat ca stapaneste absolutul si si-a infit dintii in sufletul lui, pana a curs tot sangele...




PS: nimic!

joi, 23 mai 2013

Imi fac curaj sa te las sa zbori....

Am asteptat sa treaca timpul, am asteptat sa uit sa te iubesc, am asteptat sa invat, poate, sa te urasc.... iarta-ma, am fost o egoista...acum realizez ca raul nostru eram eu.
N-as vrea sa plang, de fapt...si daca vreau, lacrimile au uitat sa imi mai spele ochii. Te las sa fii tu fericit, iti dau drumul, zmeule.... sa nu cazi, inalta-te si iubeste-ma de acolo!

marți, 9 aprilie 2013

Despre suflete si dependente...

Oamenii vin si pleaca din viata noastra de parca ea ar fi o gara... E foarte greu sa te rupi de momente din realitate si sa le transformi in amintiri, e si mai greu sa faci lucrurile astea atunci cand nu vrei. Nu e ca si cum, atunci cand oamenii pleaca din viata ta, un loc ramane liber pentru a fi umplut de catre altcineva, nu! locul ala ramane gol definitiv, iar cu cat lucrurile astea se intampla mai frecvent, cu atat noi, persoanele ramase, riscam sa devenim goale pe dinauntru. Trebuie sa existe o reteta din care sa invatam sa alegem persoanele de care avem cu adevarat nevoie acolo, in sufletul nostru, pentru a le pastra pentru totdeauna...altfel exista trista posibilitate sa traim uscati de amintiri, precum niste stafii, iar asta nu e viata!!! 
Oamenii au nevoie de oameni, suntem dependenti de sufletele din jurul nostru, ne tragem seva din ele si cand ele pleaca, sufletele noastre raman infometate, iar foamea de afectiune este teribila... avem nevoie de caldura inimii celorlalti precum avem nevoie de aer.
Astazi am invatat ca unele suflete sunt capcane, capcane de care trebuie sa ne ferim cu indarjire; mai ramane sa invat sa ma feresc de acestea si sa am grija sa-mi las propriul suflet langa persoanele ce il pot lasa sa zboare, iar atunci cand ii este greu sa-i fie alaturi, sa nu-l lase sa cada, ci sa-i calauzeasca zborul...