Pentru ca....

Una din zilele trecute mi-a daruit cea mai frumaosa declaratie de dragoste din viata mea, iar asta se intampla exact atunci cand  o meritam cel mai putin:). Inca mi se furnica pielea si simt fluturi in stomac gandindu-ma si asta ma impinge sa depasesc starea de profunda superficialitate in care m-am pierdut in ultima vreme, si sa iti spun de ce te iubesc si eu...

Te iubesc pentru ca...
pentru ca m-ai invatat sa te iubesc;
pentru ca doar simplul gand la tine imi ofera siguranta si caldura;
pentru ca esti printre putinii bruneti pistruiati cu pistrui sexy;
pentru ca ma intelegi....sau cel putin incerci s-o faci;
pentru ca esti singurul care este capabil sa raspunda prin "da bine" crizelor mele acute de nervi;
pentru ca ma lasi sa iti intru in suflet cand ma iei in brate;
pentru ca stii sa ierti;
pentru ca ai stilul ala enervant de a face "puppy face" cand faci vreo tampenie;
pentru ca esti enervant;
pentru ca ma scoti din minti si dupa razi;
pentru ca si tu ai crize de ras si pentru ca sunt cele mai misto momente cand ne apuca pe amandoi odata;
pentru ca doar noi folosim "injuriile" pe post de alinturi;
pentru ca esti aproape la fel de bolnav ca si mine;
pentru ca asa cum te vad azi langa mine te-as vedea si peste 1000 de ani;
pentru ca esti incredibil de  sigur pe tine si totusi ai nevoie de atat de multe confirmari;
pentru ca atunci cand ne despartim simpla durere a sufletului devine o durere fizica terifianta;
pentru ca atunci cand mi-e dor de tine mi se taie respiratia;
pentru ca ma iubesti;
pentru ca existi si esti al meu si doar atat..:)

Franturi ale trecutului

Nu e suficient sa zambesti celorlalti si sa ii minti frumos ca iti e bine, pentru a reusi sa te minti si pe tine... pur si simplu nu e atat de facil sa stergi amintirile ca si cum ai sterge praful, mai ales cand ele inca dor, dor si uneori e atat de greu, incat plansul nu mai ajuta la nimic. Degeaba trece timpul, ranile nu se vindeca, degeaba sper...sperantele sunt spulberate de fapte, degeaba strig...strigatul meu se pierde pe drum;

 Nimic din ce as face sau as spune, nimic din ce am facut sau am spus, nu ajuta si nu a ajutat niciodata la nimic;

Imi place sa cred ca am trecut peste, dar urasc momentele precum asta de acum, sunt chinuitoare si le simt ca si cum as simti prezenta periodica a unei naluci...

Iata si una din vechile postari

Sevraj

 Mergea visand pe strazi. Mergea tacuta. Desi vara venise, melancolia o stapanea cu o forta imensa.

Nu privea undeva anume caci goliciunea ochilor o trada; intreaga sa fiinta parea a fi rupta de lumea aceasta.

S-a oprit pe o banca aiurea, la-ntamplare si se lupta parca cu durerea, cu propria-i fiinta , cu intreaga sa viata….

Am vazut-o mai apoi plangand. Fiecare lacrima de-a sa parea ca-i lasa urma pe obraz; o urma usturator de adanca pare ca-si graveaza drumul catre barbie.  

Suferinta ei m-a intristat. Am mers sa caut o banca mai aproape sa-i urmaresc tacerea….

Probabil pasii mei i-au atras atentia, caci m-a fixat apoi cu o privire demonica, o privire a carei goliciune era acum umpluta de un amestec inspaimantator de suferinta, ura, iubire , dorinta si razbunare; nu i-am putut rezista, mi-am mutat privirea cu repeziciune.

Nu stiam de ce, dar brusc am fost cuprinsa de o stare pe care inca nu mi-o pot explica… sau poate…

Inca mai cred ca acea privire mi-a transmis intreaga sa suferinta, pentru ca gesturile ei completau perfect ceea ce simteam si eu, mai nou.

Simteam cum inima imi bate cu putere, cum sufletul ma doare fara un motiv anume; eram posedata de imagini ce paraca-mi reveneau in amintire, desi era pentru intaia oara cand mi se infatisau.

Doi tineri isi promiteau iubire si mai apoi plangeau imbratisati.

Nu intelegeam nimic, desi simteam toata durerea cu care se impletea iubirea celor doi; eram eu, da, chiar eu eram aceea ce traia acea poveste, chiar daca  fizic era fata de pe banca; eu eram cea care simtea ca turbeaza stiind ca urmeaza sa spuna “adio” iubirii adevarate!

Am inceput sa plang. Ma durea,  nu era o durere fizica; nu era nici macar durerea mea, era o durere straina ce totusi ma acaparase.

In tot acest timp, “amintirea” imi oferea imagini haotice: tanara aceea s-a ridicat mecanic de pe banca cu fata schimonosita de durere. Am inceput sa tremur.

Baiatul trist, cu fata plansa, incerca cu disperare s-o opreasca, sperand totusi ca ceea ce i se intampla este doar un vis urat. Iubita sa, insa, pasea cu teama si totusi atat de apasat... parea ca lumea ei s-a rupt, universul sau a explodat si viata ii este doar un automatism.  Cu toate astea, nimic n-o intorcea din drum.

Vedeam si traiam toate acestea, fara a avea vreo legatura nci eu cu ele, nici ele cu prezentul! Durerea, insa, era atat de reala atat de profunda, atat de…taioasa!

Deodata am simtit o mana rece pe umar. M-am intors brusc.

Tanara ce statea cu cateva minute in urma pe banca si,  totodata, aparea in acele imagini ciudate era acum langa mine.

S-a apropiat de urechea mea si mi-a spus cu vocea stinsa:

“Mi-e dor de el!”

BUN VENIT

Tin sa mentionez ca tocmai m-am mutat de pe vechiul blog si treptat o sa postez cateva din intrarile  de acolo... in rest... noutatile vor aparea aici :)