S-a asezat pe pat, stia ca urmeaza sa traiasca mai profund decat si-a imaginat vreodata ca se poate trai; isi dorea tot si stia ca nu mai are nimic de pierdut, isi dorea sa sa se piarda si pe sine intr-un val de sentimente venite toate-odata.... era tot ce ar mai fi avut de trait; vulnerabilitatea o ajuta uneori sa uite de sine, dar nu si sa se piarda. In seara asta isi dorea sa atinga infinitul, iar el putea sa-i ofere asta. Uneori isi inchipuia cum e sa zboare, acum simtea ca e momentul sa fie lovita cu brutalitate de realitate. El a ajutat-o sa coboare in iad pentru ca, mai apoi, s-o ridice-n rai; era omul absolutului, nu stia asta despre sine, dar ea-l simtea, il traia si-l respira prin fiecare por, desi il ura cu disperare. Ura ii apropia in cea mai bolnava forma a simtirii....cat de mult il ura, ii simtea incompatibilitatea sufleteasca si, totusi, adora sa il urasca, sa il simta imbolnavind-o cu realitate. Povestea lor era imposibil de scris, putea fi doar traita...asa ca s-a decis sa se lasa prada firii, nu era al ei, dar il stapanea ca nimeni alta; atunci a aflat ca stapaneste absolutul si si-a infit dintii in sufletul lui, pana a curs tot sangele...
PS: nimic!
