Povestea asta nu avea sa contina nimic spectaculos; si da, am stiut asta din prima clipa! Era genul de poveste menita sa-ti vindece ranile, dupa ce-ai cazut din inaltul fericirii. Da, stiam toate astea si am imbratisat-o ca pe o gura de aer proaspat, aruncandu-ma cu ochii inchisi, fara vreo asteptare, constienta ca sunt atat de rece, incat nu-mi poate fi atins niciun fir al sufletului.
Era pentru prima oara cand imi era totuna daca sunt sau nu singura din peisaj, daca ii apar macar pentru un minut pe zi in minte, daca il fac sa viseze sau, din contra, daca il tin treaz. De fapt, nici nu mi-am pus vreo secunda intrebari despre el; de data asta, era randul meu sa contez, sa fiu propria-mi prioritate. Da, a fost o dorinta egoista, dar simteam nevoia sa-mi trag seva increderii dintr-o persoana din exterior...n-a fost greu, euforia momentului mi-a facut bine, iar el a inteles treaba asta, inca dinainte ca eu sa-mi dau seama, si si-a insusit rolul perfect.
N-a fost o alta mare iubire a vietii mele, n-a fost nici macar vreo pasiune de moment, a fost un simplu om de care nu m-am temut, un om pe care sufletul meu l-a devorat ca pe o carte bine scrisa, dar fara vreo esenta puternica, a carei persistenta sa-ti bantuie prin vise si sa-ti dea fiori. Cat timp sa fi trecut, oare?! un an, doi...trei? Nu mai stiu. In fond, nici nu conteaza asta....tot ce conteaza ca el a fost pansamentul ce mi-a vindecat sufletul atunci, pentru ca astazi sa-mi pot privi in ochi, din nou, propriile sentimente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu