Dintotdeauna mi-am dorit un zmeu; si nu, nu unul din basme, ci un zmeu pe care sa-l pot trage de sfori si pe care sa-l inalt in libertatea vantului. In copilarie nu-mi amintesc sa fi avut o astfel de jucarie, motiv pentru care am ajuns sa fac, involuntar, o obsesie pentru zmeu si sa-l asociez intotdeauna cu un suflet liber, un suflet liber ale carui sfori sunt in mainile mele: asta da povara! sa te stii responsabil pentru ghidarea si pastrarea libertatii unui suflet... Ori de cate ori vad pe plaja copii alergand si chicotind cu talpile goale in spuma marii si ochii inaltati spre zmeul pe care-l trag dupa ei, desirand cu incredere sfoara, gandesc astfel: "micutii, habar nu au ca peste ani, zmeul acela le va bantui atat fericirea cat si tristetea, le va bantui intreaga viata si intreaga moarte (a sufletului)..." in locul bucatii de plastic sau hartie, va sta un suflet de a carui fericire vor fi responsabili si care, de fiecare data cand stangacia manipuatorului de sfori il va dobori, va urla, precum Chirila intr-una dintre cele mai frumoase melodi ale sale: "Trebuie sa zboooooor!"
Homo ludens, da.... cam asa stau lucrurile, in copilarie ne jucam cu obiecte pentru ca- mai apoi- sa ne jucam cu oameni si suflete. Si exact ca in copilarie, cand vii de la joaca cu vreun genunchi sangerand si totusi cu un zambet larg pe fata udata de lacrimi, asa se intampla si mai tarziu, cand parasim unele jocuri (in care ne mintim ca suntem adulti) cu sufletul invinetit ori inima sangeranda; dar nu-i bai, caci vantul va fi din nou puternic si sufletele noastre vor fi inaltate de alte maini dibace in inaltul vindecarii. Da, da...homo ludens!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu