De ce ne temem, pana la urma?!

De ce ne este frica? De ce tot cautam sa ne punem mii de "veste de salvare", inainte de a pune suflet in fapte si in vorbe?! De ce ne temem, pana la urma?! 

Daca am reusi sa ne lasam sufletul dezbracat de catre ceilalti, cu aceeasi usurinta cu care ne lasam dezgolit trupul, daca ne-am lasa slabiciunile sa rezoneze cu ale lor, daca am uita de orgolii si ne-am privi fix in ochi, am redeveni oameni sinceri si frumosi.

Privesc in jur, privesc in oglinda si ma sperie ceea ce vad: ne programam cu nonsalanta sentimentele, emotiile si trairile precum sedintele cu board-ul sau clasele de aerobic. Vrem sa controlam totul si, ca tot veni vorba, nu ne-ar strica si un reminder cu  mesajul "azi, incepand cu ora..., iti pierzi capul si ti se aprind calcaiele!", asa, just in case, ca nu cumva sa fim prinsi cu garda jos si... sa incepem sa traim.
Ne punem singuri piedici, ne incapatanam sa ne taiem aripile cand simtim ca am putea zbura; avem sclipiri de bucurie in ochi, dar le renegam si ne ascundem in spatele unor ochelari polarizati; am vrea sa strangem cu putere in brate sufletul cuiva, dar ne biciuim inima, spunandu-i ca-i mai bine asa; am vrea sa tastam, zambind tamp, mesajul ala  de "buna dimineata!", dar am sti ca atunci am devenit vulnerabili.
Si totusi, de ce ne temem, pana la urma?!